De câte ori ma sperie sminteala lumii in care traiesc si simt ca nu mai e nimic de facut, imi amintesc de Irina Nicolau. De povestile ei de care te agatai ca sa intelegi lumea, s-o ierti si sa treci mai senin prin ea. Am intrebat-o odata ce ar trebui sa fie un muzeu. Si la intrebarea mea foarte serioasa ea mi-a raspuns cu un text care se chema Ce se vede aia e!. Si povestea incepea cam asa: se zice c-ar exista un soi de broscute care au ochii proiectati de Dumnezeu in asa fel incât sa vada numai o anumita musca pe care o manânca.... Dupa cum exista o specie de oameni care vad numai sticla de bere, cârnatul si castravetii murati... Privind acelasi lucru, fiecare intelege altceva. Si-atunci cum sa faci muzeu? - zicea ea. Vine broasca, se uita dupa musca, n-o vede si pleaca. Vine omul cu berea, cârnatul si castravetii murati, nu le vede si pleaca spunând ca muzeul e pierdere de timp. Ce s-a scris despre Muzeul Taranului in ultima vreme ma face sa cred ca da, fiecare vedem lucrurile pe care suntem pregatiti sa le vedem. Si cum suntem specii multiple, felurite, ar fi destule de aflat. Unii au vazut repede scandal. Putina drama. Cu acuzatii, cu speculatii, implicatii etc. Deci momentul se exploateaza, se comenteaza.

Am intrebat-o odata ce ar trebui sa fie un muzeu. Si la intrebarea mea foarte serioasa ea mi-a raspuns cu un text care se chema Ce se vede aia e!

Ministrul nu intârzie, iese la rampa si precizeaza: directorul fabuleaza. Schimbul de idei dintre cele doua conduceri fascineaza. Se vorbeste despre evaluarea activitatii unui muzeu, iar unii vad doar fumul gratarului. Altii vad ca se repeta istoria. Si incercarea de dezmembrare a discursului... Prilej cu care isi aduc aminte de intemeietorul muzeului, pictorul Horia Bernea... De cele mai multe ori, pozitia in care te afli iti sugereaza cum sa vezi. Si ce sa comentezi. In toate cele intâmplate, mediatizate, eu, la rândul meu, vad câteva lucruri destul de simple: - Ca o problema extrem de serioasa (cum e evaluarea unui muzeu) se transforma in spectacol cu public. - Ca apropierea alegerilor inflacareaza mintile, descatuseaza energiile... - Ca Ministerul Culturii siar dori ca toate institutiile de cultura sa fie dupa chipul si asemanarea lui. - Ca numele lui Horia Bernea se invoca doar in momente de criza. Pe timp de pace se-asterne comod uitarea. Si in muzeu, si in afara lui. - Ca orice conducere poata sa decida, peste noapte, cum ar trebui sa fie un muzeu, dupa criterii politice ferme sau dupa viziuni personale, subiective, exuberante... - Ca muzeul acesta e o mostenire prea grea pentru vremurile noastre, ca poate nu suntem pregatiti s-o primim, s-o folosim... Ca acolo sunt nis- te urme cu care, sincer, nu prea stim ce sa facem, cum sa le ducem mai departe. Fara orgolii, fara demonstratii, fara isterii. Cât priveste intrebarea Cui ii e frica de Horia Bernea?, raspunsul n-ar viza doar forurile superioare (fosti sau actuali responsabili cu destinele culturii). Ar fi prea simplu, prea frumos. Un raspuns onest ar include obligatoriu si oamenii din muzeu. In general, cred ca urma adânca lasata de Horia Bernea in muzeu produce reactii adverse, necontrolate, speciilor ipocrite, acrite, suficiente, limitate, ignorante... Care se duc la muzeu si cauta doar etichete, vitrine, explicatii, animatii, bere, cârnati si castraveti murati...

← arhiva | « categoria Vocea

ID:

Introduceti ID-ul articolului si apasati tasta "Enter"
sau navigati folosind sagetile de mai sus.

Comentarii:

Clic aici! Scrie tu primul comentariu!

Editorial - Ce se vede... a primit 0 voturi si are o medie de rating de 0

articolul a avut 0228 vizite din data de 2008-11-28