In anul 1774, tanarul Johann Wolfgang von Goethe, cel care avea sa devina una dintre cei mai de seama personalitati ale culturii universale, publica romanul epistolar „Suferintele tanarului Werther“. Volumul avea sa-i aduca lui Goethe consacrarea, iar cartea a devenit in scurta vreme un bestseller. Pe langa elogiile criticilor si ale publicului, opera tanarului scriitor a produs insa un efect neasteptat, autoritatile confruntandu-se cu un val de sinucideri bizare, atribuit lecturii volumului. Acest fenomen, denumit chiar in psihologie „Fenomenul Werther“, a insemnat o prima consecinta a influentei literaturii sau a mass-mediei asupra publicului.

Romanul lui Goethe se contureaza din corespondenta dintre tanarul Werther si prietenul sau Wilhelm. Werther pleaca intr-o calatorie, prilej cu care ii povestes te prietenului sau - in scrisori vii si detaliate ca un jurnal - intampla rile sale. In cele sapte luni de schimb epistolar, din mai pana in decembrie 1771, cititorul este martor al unei transformari extreme a sensibilitatii personajului principal. Cauza este, fireste, iubirea pentru tanara Lotte. Sentimentele care ii covarsesc puterea de a mai trai si piedica pe care o afla in logodnicul de neinlaturat al Lottei il conduc pe Werther la strania dorinta de a-si curma viata. Sinuciderea se produce pe fundalul versurilor lui Ossian. Subiectul acestei carti a cauzat multa valva in epoca, pentru ca un val de sinucideri a fost atribuit acestuia. Mai mult decat atat, trei ani mai tar-ziu, romanul a fost interzis in mai multe tari din Europa, iar autoritatile au declarat opera literara drept responsabila pentru numeroase sinucideri imitative care au avut loc in Italia, Elvetia si in tarile nordice.

Efectul Werther

Desi unii cercetatori sunt de parere ca sinuciderile prin imitatie au existat inca de la aparitia omului pe Pamant, acest fenomen a primit numelel de „Efectul Werther“, din cauza impactului puternic pe care l-a avut lansarea romanului lui Goethe. Atunci a fost pentru prima data cand, oficial, autoritatile s-au confruntat cu un astfel de fenomen. Acest tip de sinucidere imitativa este numita astfel pentru ca, in urma studiilor, s-a descoperit ca evenimente, carti, filme sau sinucideri ale unor persoane faimoase pot determina zeci, daca nu sute de oameni sa isi puna capat zilelor. Investigatii stiintifice ale ciudatului fenomen au inceput sa aiba loc abia doua sute de ani mai tarziu, in anul 1974. Lucrarea cerceta torului David Phillips a jucat rolul unei Biblii in domeniul sinuciderilor imitative si a aruncat o raza de lumina asupra celor mai intunecate colturi ale mintii umane. Un caz faimos de sinucideri imitative este cel din anul 1962, dupa moartea actritei Marilyn Monroe.

In luna care a urmat, rata sinuciderilor a sporit cu 12% in America, peste 300 de oameni punandu-si capat zilelor. Mass-media a fost blamata in trecut pentru ca ar fi „stimulat“ aparitia „efectului Werther“ prin prezentarea intr-o maniera „senzat ionala“ a unor cazuri de sinucidere. Psihologii au dat exemplu ca, uneori, buletinele de stiri, materialele televizate sau articolele prezentate intr-un ziar descriau, cu lux de amanunte, metoda folosita de persoane care se sinucideau in grup, precum si motivele acestora. Astfel, desi presa relata in mod obiectiv intamplari din viata de zi cu zi, oamenii continuau sa urmeze exemplul celor care credeau ca gasesc alinare in astfel de acte. In urma acestor studii de specialitate, ca un fel de acord comun intre grupurile media de pe intreg globul, massmedia a incetat sa mai aloce spa- tii largi unor astfel de intamplari si incearca (uneori, doar oficial) sa nu prezinte „atractiv“ astfel de fenomene.

Un fulger peste prapastia intunecoasa a viitorului

„Ce altceva poate fi decat destin omenesc sa suferi totul pana la sfarsit, sa-ti bei paharul? Si daca lui Dumnezeu din cer paharul i s-a parut amar pe buzele lui omenesti, cum pot eu sa ma laud si sa spun ca mi se pare dulce? Si de ce sa-mi fie ru- sine in clipa inspaimantatoare, cand tremur tot intre fiinta si nefiinta, cand trecutul sclipes te ca un fulger peste pra- pastia intunecoasa a viitorului, cand totul in jurul meu se prabuseste si lumea piere o data cu mine? Nu-i asta oare vocea creaturii inabusite in ea insasi, care, parasita, se pra- buseste fara sa se mai poata opri, atunci cand din adancurile puterilor ei, ce zadarnic se impotrivesc, ea murmura: „Dumnezeul, Dumnezeul meu! pentru ce m-ai parasit!? Si eu sa ma rusinez de aceste vorbe, sa-mi fie frica de clipa de care n-a scapat nici acela care patureste cerul ca pe o panza?“ (scrisoarea din 15 noiembrie a lui Werther)

Johann Wolfgang Goethe (28 august 1749 - 22 martie 1832) este recunoscut drept cel mai important scriitor al Germaniei. S-a impus nu doar ca scriitor, ci si prin contributiile sale insemnate in domeniul stiintei - a fost geolog, botanist, anatomist, fizician, istoric al stiintelor -, dar si in calitatea sa de critic si teoretician al literaturii si artei. In ultimele trei decenii ale vietii era deja considerat un adevarat monument cultural al Germaniei. Inca din copilarie, Goethe a inceput sa invete mai multe limbi straine, in paralel cu lectiile de arta si de muzica. In timpul liber scrie piese in franceza sau poezii. La inceputul adolescentei scrie deja un roman epistolar, „Suferintele tanarului Werther“, care-i va marca viata si-i va aduce celebritatea la varsta de nici douazeci si cinci de ani. Romanul este o opera de intensa subiectivitate datorita unei iubiri imposibile a protagonistului acesteia (Werther). Cu toate acestea, cea mai relevanta opera a sa ramane tragedia in versuri „Faust“, la care Goethe a lucrat peste un sfert de secol, fiind considerata capodopera literaturii germane si una dintre cele mai mari scrieri ale literaturii universale. 

Tudor Moise, Monica Bica