“Sportul m-a invatat sa castig, dar si sa accept, cu demnitate, infrangerea”

Mihai Covaliu, al doilea campion olimpic al scrimei masculine dupa regretatul Ionel Dramba, s-a decis, la 31 de ani, sa lase sabia baietelului sau de trei ani, Vlad Gabriel, ramanand pe plansa din postura de antrenor la lotul national si la clubul Dinamo. Vitrina sa cu trofee numara un aur si un bronz olimpic de la Sydney si Beijing, patru medalii mondiale (aur, argint si doua bronzuri) si sase europene (aur, argint si patru bronzuri).

Cu exceptia lui 2004, cel caruia apropiatii ii spun Cova, a urcat in fiecare an pe podiumul marilor competitii, fiind considerat, dupa retragerea din activitate a Laurei Badea, cel mai bun produs al scolii romanesti de scrima din ultimii ani. Am stat de vorba pe indelete, la scurt timp dupa incheierea Adunarii Generale de alegeri, unde candidase pentru functia de vicepresedinte. Desi n-a intrunit voturile necesare, fiind preferati Laura Badea si George Boroi (comandantul clubului Steaua), nu parea afectat de acest insucces. Sportul m-a invatat sa castig, dar si sa accept, cu demnitate, infrangerea. Peste patru ani e posibil sa reusesc, desi n-ar fi exclus sa am alte optiuni. Deocamdata, am serios de lucru ca antrenor, indeosebi la lotul reprezentativ, unde lucrez, de cateva zile, cu o pleiada de tineri, ca Tiberiu Dolniceanu, Alexandru Siriteanu, Cosmin Hanceanu, Mihai Bela.

Hai sa ne intoarcem in timp. Cand ai mers prima oara la scrima?

Dupa o selectie facuta la scoala din Brasov, unde eram in clasa a treia, antrenorul Mihai Ticusan m-a luat la clubul Tractorul. Mi-a spus ca m-a ales pentru ca eram mai sprinten in miscari decat colegii mei. Am ramas la acest club pana la 24 de ani, dupa care, in 1998, m-am transferat la Progresul Bucuresti, avandu-l ca antrenor pe Alexandru Chiculita. Din 2001 am fost solicitati amandoi de clubul Dinamo, unde sunt si acum.

In 1995 ai fost selectionat la lotul national, iar un an mai tarziu ai debutat la Jocurile Olimpice de la Atlanta. Ce amintiri ai de atunci?

Sansa de a fi alaturi de Vilmos Szabo, de la care am invatat multe. Impreuna cu el si cu Alin Lupeica am ocupat locul 7 in proba de sabie pe echipe. Am concurat si la individual, dar n-am ajuns decat pe tabloul de 32, fiind invins de italianul Luigi Tarantino.

Ai fost una dintre surprizele editiei urmatoare de la Sydney. Te asteptai sa urci pe cea mai inalta treapta a podiumului olimpic?

Dupa ce l-am invins cu o tusa, 15- 14, pe francezul Damian Touya - campion mondial la ora aceea - si am intrat in primii patru, eram convins ca nu pot rata medalia de aur. Si asa avea sa fie, urmatorii doi adversari fiind mult sub cota lui.

In 2004, la Atena, n-ai luat nici o medalie, razbunandu-te anul acesta, la Beiijing. Cum ai trait acele momente?

Cu o intensitate maxima. Am fost aproape de a intra in careul de asi la Atena, dar n-a fost de acord ungurul Zsolt Nemcsik, care m-a invins cu 15-12. La Beijing am mers numai cu gandul la o medalie, pe care i-o promisesem fetitei mele Elena Amalia, nascuta cu cinci luni inaintea Olimpiadei. Aurul de la Sydney i l-am oferit Irinei, cu care m-am casa- torit in 2001, iar trofeul din acelasi metal castigat la Mondiale i l-am dat baie- telului.

Te consideri un om norocos?

Daca ma gandesc ca tot ce mi-am propus in viata am realizat, mai devreme sau mai tarziu, atunci raspunsul e pozitiv. Nu sunt pretentios, una din dovezi fiind ca locuiesc din 1999 intr-un apartament din cartierul Militari.

Regreti ceva?

Imi place foarte mult teatrul, dar, din pacate, n-am reusit sa vad spectacole cu actorii mei preferati Colea Rautu, Gheorghe Dinica, Marin Moraru, Jean Constantin, Florin Piersic. Mi-am propus sa recuperez timpul pierdut. Regret si faptul ca am concurat in atatea tari frumoase, ca Australia sau Spania, pe care n-am avut timp sa le vizitez. Poate cand vor mai creste copiii...

Care sunt cei mai buni prieteni?

Dintre sportivi, atletul Marian Oprea, iar dintre tehniceni, Alexandru Chiculita, care ne-a nasit la cununie si apoi pe copiii nostri. Am fost si noi nasi la casatoria antrenorului Sorin Radoi, care ne-a invitat sa-l vizitam in Italia, unde s-a mutat cu familia.

Ce-ti doresti ca antrenor?

In primul rand sa nu raman o tanara speranta! Lasand gluma la o parte, m-ar bucura ca macar unul dintre elevii mei sa ia mai multe medalii ca mine, iar, daca nu va reusi, macar sa castige trofee la marile competitii internationale.

Radu LEVARDA