Filip Florian este unul dintre cei mai buni tineri scriitori de la noi, avand la activ arhilaudatul roman „Degete mici“ (2005), de altfel tradus la mai multe edituri prestigioase din strainatate, inclusiv la selecta editura americana Harcourt. A urmat „Baiuteii“, un roman scris la doua maini, impreuna cu fratele sau, iar in aceasta toamna a iesit de sub tipar si a concurat pentru„cea mai buna carte a anului“ volumul, asteptat de cititori si de critici, intitulat „Zilele regelui“.

Cunoscatorii si degustatorii vor gasi prilej de mari desfatari citind povestea care incepe cu plecarea tanarului locotenent prusac de dragoni, pe numele lui Karl de Hohenzollern-Sigmaringen, spre Principatele Unite, tinut balcanic ce ii e necunoscut, aflat la gurile Dunarii. De fapt, romanul se deschide cu vizita la un bordel a unui personaj despre care nu stim nimic. Aflam imediat ca tanarul dentist berlinez Joseph Strauss isi ia astfel bun-ramas, caci urmeaza sa se indrepte, cu tot cu motanul Siegfried, spre o noua viata, aceea de escorta din umbra a viitorului rege Carol I.

Romancierul alege fraza bogata si molatica ce aminteste de proza unor vremuri apuse, mizand, mai mult decat o face orice scriitor, pe „cum“ se scrie povestea, nu pe „ce“ contine ea. Filip Florian scrie, in mod evident, cu placere, lucru pe care cititorul il descopera chiar de la motto-ul de pe prima pagina: „Lui Luca, baiatul meu, care stie ce e bucuria.“ Isi mestereste o poveste despre peripetiile unui erou civilizator, ajuns intr-o tara greu de localizat pe harta,„exotica“ si lenesa, cu porci manati pe strazi, inca fara tramvaie si cale ferata, cu un Bucuresci care arata la fel, dar pe care il va transforma in Bukarest, un oras care se poate arata lumii civilizate. Il vedem pe viitorul rege Carol I asa cum il vede Joseph Strauss, ce isi lasa tara pentru o casa de la Lipscani, in ideea ca „dincolo de-un imperiu, de trei lanturi de munti si de campii necuprinse e posibil sa te nasti inca o data, (...) ca daca gastele au salvat Roma, iar tara aia si-a luat numele de Romania, s-o gasi pe-acolo destul ficat pe care sa-l prajesti cu felii de mar, cu piper negru si cu ceapa, ca o nevasta e o sora, ca nici un drum nu e fara intoarcere, ca intotdeauna chiorul, in tara orbilor, e imparat, ca o nevasta inseamna o femeie, dar nu orice femeie, una iesita dintr-un ou de inger sau de drac.“

In faldurile matasoase ale povestii, romancierul pune soapte de alcov, un amor ilicit al asprului print prusac, calcaiele dentistului, aprinse dupa o sprintara Elena, cugetarile (poate cam prea-prea) motanului Siegfried etc. Cat despre Carol I si aventurile lui in tara straina pe care o va lumina, romancierul il umanizeaza pe rigurosul print, care capata o consistenta foarte omeneasca, privit fiind prin ochii dentistului, la randul sau reflectat in privirile motanului meditativ.

„Zilele regelui“ este un roman imposibil de rezumat. Scriind proza de atmosfera, subgen ce nu suscita interesul multor prozatori de azi, Filip Florian are insa grija sa nu-si plictiseasca cititorul. Posesor al unei virtuozitati stilistice taxate de unii critici drept „manierism“, prozatorul are la degetul mic stiinta-arta detaliului si a sugestiei. Daca mi s-ar cere sa mi-l reprezint, as zice ca Filip Florian scrie cu o pana de gasca, nu la computer. Iar „dantela“ din „Zilele regelui“ va va veni manusa in noptile lungi de iarna.

Dana IONESCU