A fost odata o tara unde se mancau „acadele, ciucalata, saratele...“, unde limba isi cauta cuvintele prin dictionare frantuzesti si nemtesti, unde oamenii imbracau costume ca la Paris, unde damele isi ismeneau numele si voiau declaratii de amor in cuvinte „strainesti“, unde directorii de teatre plateau bir strainilor pentru comediile ce se jucau pe scena, unde actorii nu-si stiau niciodata replicile si se plangeau intotdeauna ca n-au nici timp si nici conditii pentru repetitii, unde sufleurul adormea beat in cusca lui din care lumea se vedea cu totul altfel si unde poetii voiau sa inventeze poezia in versuri dulci si chinuite...

Farmecul inceputului

„O soarea la teatru“ va propune regizorul Dan Tudor la Nationalul bucurestean cu spectacolul „Molto, Gran Impressione“. Un drum inapoi inspre inceputurile teatrului intr-o tara care atunci invata sa existe, sa traiasca, sa creeze. Pe textele lui Costache Caragiali, Costache Facca si Matei Millo adunate laolalta de Romulus Vulpescu. Dar nu va speriati! Sunt mai vii si mai suculente decat multe dintre textele contemporane. Nimic desuet in montarea lui Dan Tudor, care se deschide cu o scena cuceritoare in care un poet (Ovidiu Cuncea) putin sarac si putin nebun, ca toti poetii, incearca in versuri inflacarate sa cucereasca inimile impietrite a doi parinti de moda veche (Magda Catone si Tomi Cristin), ca sa ii dea fata de sotie. Un frumos moment de teatru in teatru, cum se dovedeste in final, cand actorii isi scot masca si se retrag, lasand loc celor trei demoazele delicioase (Monica Davidescu, Ileana Olteanu si Ilinca Goia) sa dezbata „in dulci cuvinte“ problema limbii nationale. Sa primesti declaratii de amor in limba romana, sa-ti rostesti numele in limba romana, sa mergi la teatrul romanesc, sa respiri romaneste, sa simti romaneste, sa te imbraci romaneste, sa traiesti romaneste... toate sunt invechite (desi, iata, suntem la inceput de istorie), toate sunt demodate. Si subtil, si cu umor, fara teze de prisos expuse cu emfaza, regia subliniaza tocmai esenta spiritului romanesc, atat de mimetic, atat de rusinat mereu de propria identitate.

Scena pentru toti

Iar calatoria continua, punctata din cand in cand (poate prea rar) cu momente muzicale bine alese si bine realizate scenic. Ne aflam pe scena Teatrului National. O repetitie intre doua pauze. Costache Caragiali incerca sa inventeze teatrul romanesc. Timpul inca nu se grabea. Era destula vreme sa se nasca Alecsandri si Caragiale... Dar atunci, la inceputuri, Costache (Tomi Cristin) transforma pe scena femeia de serviciu in subreta (Afrodita Androne) si o lasa sa spuna cu emfaza primele versuri care au tulburat simtirea romaneasca, celebrele „Intr-o gradina, lang-o tulpina/ Zarii o floare, ca o lumina...“ Primea apoi in scena pe figurantul venit din mahala (Orodel Olaru) si-l imbraca in rochie cu crinolina, incercand sa-l convinga ca asta e traditie veche, de pe vremea lui Shakespeare... Primea in scena si pe tanarul aspirant intrale actoriei (Razvan Oprea), si pe actorii „consacrati“ (Dorin Andone si Armand Calota), pe asa-zisele „mari“ actrite ale momentului (Ileana Stana Ionescu, Raluca Petra si Oana Vanatoru), pe sufleurul betiv (Mircea Albulescu) si pe figuranti (Daniel Badale si Silviu Oltean) deopotriva. Teatrul era deschis oricui. Sa intre, sa priveasca si sa urce pe scena.

Trecutul e viu

Cu dialoguri de un umor irezistibil si, lucru atat de rar pe scenele romanesti, de cea mai buna calitate, montarea lui Dan Tudor este o „rara avis“ in peisajul teatral de le noi. Pentru ca transforma pagini intregi de istorie in momente de teatru adevarat, pentru ca vechile texte, de mult lancezind in manuscrise de nimeni luate in seama, sunt vii pe scena, pentru ca actorii toti, fara exceptie, sunt patrunsi de adevarul rolului, sunt personaje colorate care ies din copertile unei carti frumoase, iar la sfarsit se intorc, cu o umbra de tristete, in lumea lor, in cercul de lumina care le inghite.

„V-am dat teatrul, vi-l paziti!“, este replica de final, cu care sufleurul, desprins parca dintr-o vedere veche, inchide - si ai sentimentul ca prea devreme - o lume frumoasa, trista si vesela, ca si a noastra, caraghioasa si absurda, ca si a noastra, mereu in noi si mereu langa noi, ca si a noastra.